Scream for a vote!

Tatăl nostru care ne eşti în ceruri…

…Sunt cuvinte gravate cu literele suferinţei în sufletele celor care au ”mimat” trăirea în perioada comunismului atunci când întreaga personalitate le era cenzurată,  „întovărăşiţi” cu toţii în hora suferinţei. Contemporanii comunismului – acest protagonist al filmului de lung metraj -ISTORIA- erau uniţi de aceleaşi cuvinte,  nerostite însa…fii ai aceluiaşi TATĂ.

3 aprilie 2007, 10.04 p.m. Mă lupt cu literele,  mă lupt cu mii de cuvinte ce refuză să se nască. Toate sunetele,  toate articulaţiile sunt în chinul facerii. Nu e uşor să încondeiezi cuvinte frumoase,  metafore,  nu pot scrie un eseu pe tema comunismului ce se vrea a fi ”reuşit” .Totuşi,  îmi vin în minte câteva cuvinte copiate în grabă de pe coperta unei cărţi din bibliotecă: „a ierta nu înseamnă a uita,  însa a uita e de neiertat…” Poate,   privind în aparenţă,  memoria mea este cruţată de teroarea unor amintiri ce se vor uitate. Poate eu,  născută  când comunismul s-a sfârşit,  voi ridica din umeri în faţa unor întrebări pe care ISTORIA,  acest suprapersonaj,  le va pune prin miile de victime ale ororii comuniste. Dar tocmai în această mistificare a istoriei, aşa cum afirma Sir Karl Raimund Popper,  se urmăreşte o justificare iraţională a totalitarismului,  a anihilării semnificaţiei individului care,  prins în cursul istoriei, se despovărează de responsabilitatea personală. Trecutul strigă la urechea surdă a prezentului cuvintele scrise pe zidul închisorii de un deţinut in „Arhipelagul Piteşti”: NU SUNT VINOVAT!

„Problema de căpetenie este de a învinge amnezia. Trebuie ca totul să se plătească,  altfel nu exista viitor.” Nadejda Mandelstam avea dreptate. Ştiu că viaţa mea nu a început în octombrie 1988. Cu siguranţă cursul destinului meu a fost schimbat de nenumăratele sacrificii ale predecesorilor care,  opunându-se dictaturii comuniste,  au înăbuşit-o,  deşi cu un preţ mult prea mare…

Cuvintele mareşalului Ion Antonescu,  rostite la 23 august 1944 când a fost arestat,  parcă au deschis,  ca o premoniţie,  calea către oroare: „Distrugeţi ţara şi o daţi pe mâna comuniştilor!”

În mărturiile sale din „Gherla”,  Paul Goma critică sigiliile” bătrânilor,  „valorile” propovăduite precum tăcerea,  duplicitatea,  înţelepciunea – adică tot tăcerea. Pata albă în istoria românilor de la retragerea aureliană până în sec  al XIV – lea nu trebuie să capete proporţii. Creionul roşu,  neascuţit,  al bătrânului Molotov,  a cărui nesiguranţă a măcelărit o parte din Bucovina şi Moldova,  însângerează şi acum harta României.

„Tocătorul Uliţei Verzi”, bătaia „ranga”,  bătaia „taburet” sunt descrise,  de fapt retrăite de Paul Goma în scrierile sale memorialistice de parca literele devin ciocane,  sunetele se transforma în răngi, orice articulaţie a vreunui cuvânt poartă pecetea chinuitoare a trecutului, a amintirilor. Goiciu, Somlea, Istrate, Tudoran sunt câteva nume „negre” ale închisorii din Gherla. Totuşi, intelectualul închisorii, Istrate, marchează, şochează nu prin brutalitatea fizică, ci prin cea psihică care nu lovea ci umilea: „aproape îi iubeam pe Tudoran, pe Somlea, chiar şi pe Goiciu care participa direct la ceea ce făcea, se agita, gâfâia, suferea, se bucura, asuda mai ales, ca un om furios, brutal, prost, dar om asudat. Sa te temi totdeauna de oamenii care nu asudă când fac un efort. Exista şi o explicaţie ştiinţifică: toxinele nu se elimină, rămân acolo, un cartuş de otravă. Acesta era domnul Istrate – omul care nu transpira, care avea pantofii bine lustruiţi, boneta elegantă şi manşete totdeauna ca zăpada. „Totuşi, umilinţa nu atinge, în diversele ei forme, cel mai înalt grad  atunci când un tiran ascuns sub masca intelectualităţii, cum era Istrate, îşi scutura pantofii de praf după ce iţi pune talpa pe gură, pe gat, îţi striveşte urechea, când nu te poţi ridica în picioare pentru că îţi sunt prinse mâinile în sângele închegat. Oricât ar părea de cumplite, nu aceste umilinţe dor cel mai tare, ci când tu nu te mai regăseşti în propria persoană, când simţirile te părăsesc şi nu-ţi mai poţi controla nici un nerv. Paul Goma, un răzvrătit al comunismului, deşi contesta mereu admiraţia faţă de inerţia mioritismului blagian, indolenţa şi dezinteresarea multora dintre noi de a schimba ceva, de a renunţa să ne închinam unor „icoane păgâne” precum comuniştii, mărturiseşte în „Gherla” stadiul de neputinţă fizică şi psihică la care a ajuns: „eram umilit, umilit îngrozitor, dar nu de ei, nu de Somlea, nu de Istrate, nu de bâtă, de baston, era altceva, mă aflam într-o stare de umili…la ce mai poate fi bun un om care face pe el?”

Înainte de război, Cioran scrisese că popoarele au nevoie, cer, cerşesc dictatori, tirani. Prima reacţie firească este de a riposta în fata durităţii acestei afirmaţii. Dar noi, românii, nu avem educaţia de a supravieţui puterii şi buneistări. Viaţa lui Paul Goma este o dovadă că libertatea se naşte întâi în noi, trebuie să o vrei şi să lupţi pentru ea, însetat de libertate. Deşi, mai poate apărea întrebarea: cum putem dori ceva ce ne-a fost îngrădit să cunoaştem?

Înjustiţia sistemului comunist a fost atât de covârşitoare încât un grup de copii „înarmaţi” cu pistoale ruginite al căror „Bum” era din gură şi care au improvizat într-o gradină un ”comandament” mimând lupte împotriva sovieticilor,  a fost arestat. Inspiraţi de ”Tânăra Gardă” a lui Fadeev, fantezia copiilor a fost tradusă în termenii comunişti astfel: „port ilegal de arme şi atentare la viata şi integritatea corporală a ostaşilor sovietici”. Sentinţa – pedeapsa cu moartea pentru „şeful” organizaţiei – un copil de 16 ani, comutată ulterior la munca zilnică pe viaţa. Comunismul a încărcat pistoalele ruginite ale copiilor cu gloanţe oarbe ale nedreptăţii şi a apăsat pe trăgaci şi …Buuum le-a ucis inocenţa, i-a îmbrăcat în haine adevărate de luptă şi a transformat joaca în Joc-joc al durerii, al crimei, al nedreptăţii.

”Fenomenul Piteşti” este un exemplu nefericit de dezintegrare psihică, de „reeducare” a deţinutului supus unor orori greu de imaginat. Nu ştiu cu ce sa încep…Citind cartea scrisă de Virgil Ierunca, mintea mea de proaspăt integrat în UE a coborât în subteranele trecutului, am încătuşat prezentul, am pus un căluş în gura viitorului şi m-am întors către miile de suflete ce s-au stins în flacăra comunismului. Închisoarea din Piteşti avea forma literei T, paradoxal sau nu este litera fatidică ce deschide interminabilele capitole ale Terorii, Trădării, Torturii. Reeducarea a început la 6 dec 1949, de ziua Sf. Nicolae: „la înapoiaţii ăştia de creştini pare-se că sărbătoresc atunci un sfânt, nu? M-da. Ziua sfântului Nicolae. Ăla care aduce surprize la copii, dar le insoţeşte şi de o nuieluşă, nu? E-he, habar n-au bandiţii ce nuieluşe le pregătim noi!” Au sfidat tot ce se putea, au uitat că sunt muritori şi au făcut din Durere o icoană la care s-au rugat, cu sufletele îngenuncheate, victimele comunismului…

Căzuţi în mîinile pline de sânge ale unor sadici, deţinuţii erau victimele unor cruzimi inimaginabile: crucificaţi, bătuţi cu nuiele, bete, pari, scânduri, li se scoteau dinţii şi măselele cu pumnii sau bocancul(metoda „Ţurcanu”), erau loviţi în ficat(metoda ”Diaca”)…Mă opresc aici, deşi călăii nu s-au oprit…

Cuvintele lui Ţurcanu, deţinutul torţionar, iniţiator al „reeducarii”, nu mai lăsa loc de interpretări: „Acum nu mai sunteţi decât nişte epave. Iată ce am reuşit. Ia păşeşte tu pe „culmi de veac”, să-ţi văd pasul. După ce ai trecut prin reeducare e imposibil să mai păşeşti cu mândrie. Nu mai poţi avea decât un mers umil, un mers care cere iertare”. Reeducaţi de maeştrii în teroare, deţinuţilor le erau anihilate personalitatea, integritatea fizică şi psihică…Deveneau umbre, singurul sentiment ce îi unea era Durerea…Apogeul crimei comuniste a fost atins în momentul când victimele deveneau călăi, obligaţi să-şi tortureze cei mai buni prieteni, să-şi renege credinţa, să-şi îngroape întreaga existenţă… Dar glasul Trecutului strigă în continuare „Nu sunt vinovat!”. Într-adevăr, ei sunt vinovati fără vină.

În faţa atâtor nedreptăţi, cuvintele sunt de prisos… Adevăratul proces al Fenomenului Piteşti n-a avut niciodată loc. Aici ne revine nouă – privilegiaţilor prezentului-sarcina de a începe Marele Proces -  procesul cu Istoria, cu trecutul.

Se spune că nu poţi cuprinde în imagini un trecut căruia nu i-ai fost martor, tot ceea ce rămâne sunt memoriile înşirate pe paginile durerii. Însă, şi acum privirea părinţilor mei ascunde o ezitare, o stângăcie. Anii de comunism sub dictatura cuplului Ceauşescu au lăsat urme adânci în conştiinţa lor. Stând la rând la „coada fericirii”, părinţii noştri, ai adolescenţilor protejaţi de timp să se nască atunci când „spectacolul umbrelor” şi-a închis cortina, ne-au crescut cu cartele pentru zahăr, ulei, lapte, fiind abonaţi doar la câteva „porţii” de viaţă .Au fost condamnaţi la tăcere, devenind astfel, fără voia lor, complici ai minciunii. Încolţiţi mereu de privirile iscoditoare ale Securităţii ce se ascundeau în fiece fir de praf, ii simt acum şovăitori. Eu, un absent al perioadei comuniste, resimt acum, după 18 ani de la prăbuşirea ei, un „DA” nehotărât al părinţilor, un „DA” rostit în şoaptă, în frica tranchilizată cândva doar de tăcere. Însă ne-a venit rândul nouă, celor tineri, să vorbim pentru că lupta cu comunismul nu s-a încheiat, cenuşa trecutului nu e rece încă.

Adesea, în escapadele mele la ţară, văpaia ce arde în ochii străbunicului meu – veteran de război, îmi dă curaj, forţă să mă apropii de viitor. Colectivizarea sufletelor, naţionalizarea averilor au răpit mândria ţăranilor prin despărţirea de eterna glie, i-au înstrăinat de ei însişi, căci pentru ţărani pământul e primul lor fiu.

Îl văd acum, la 84 de ani, gata la prima chemare sa reintre pe frontul războiului, căci arma ce i-a asigurat infailibilitatea nu a fost predată încă – Înţelepciunea.

Dacă părinţilor le sunt recunoscătoare cu o viaţă, celor care s-au jertfit pe altarul nedreptăţii comuniste le datorez în fiecare zi câte o viaţa pentru că mi-au deschis uşa viitorului la care acum cineva sigur îmi va răspunde…

Deşi mereu negăm, sub impulsul unei dorinţe de afirmare a unei superiorităţi mult râvnite, materialismul ne caracterizează – lumea se defineşte prin forme, culori, dimensiuni…Ce păcat că Dragostea, Adevărul şi Credinţa nu pot fi convertite în stânci de piatră, în munţi, pentru că mulţi dintre noi să le simtă înălţimile…

„În loc de testament” de I.D. Sârbu – scriitor, fost deţinut politic, nu este o scrisoare doar către „mult stimatul tovarăş general procuror”, este o ultimă cuvântare scrisă cu un creion chimic de braţul amputat al Adevărului – închis în sanatoriu, sedat cu amfetamine benzedrine… Adevărul a prins de această dată contur, forma sub chipul Dr. Desiderius Candid – vocea lăuntrica a lui I.D. Sârbu – pacientul incurabil al comuniştilor – aceşti doctori nebuni ce doreau să te „vindece” de memorie, singurul lucru  ce nu poate fi neantizat, nimicit sub mâna ucigaşă a comunismului. Diagnosticat cu „sindrom cronic de mânie schizofrenică de tip antidialectic”, închis în spitalul nr.9, având un braţ amputat, un destin amputat de asasinarea prietenilor săi şi ai soţiei – „unica sa patrie, ultima carte pe care nu a citit-o în întregime şi pe care nu a dat-o la topit” –  Dr. Desiderius Candid rescrie Apocalipsa, întoarce orologiile, renaşte întreaga existenţă în pântecele suferinţei. Animat doar de dorinţa de a se întâlni cu EA,  soţia „călcată criminal de o maşină neagră”,  îşi iubeşte paradoxal suferinţa care îl ridică,  îl apropie de moarte şi,  implicit,  de mântuire.

Utopia comunismului a ajuns atât de departe încât,  la aproape 2000 de ani comuniştii l-au reinventat pe Iuda, vrând să-l revândă pe Hristos,  dar au uitat de Înviere,  o înviere la care au nădăjduit martirii comunismului.

Cu toate acestea,  Hristos era mereu prezent, îi curgea prin vene, irigând carnea sfâşiată de şocuri electrice, foamete şi bătăi. Îşi aştepta tăcut,  liniştea divină,  întinderea Mâinii cereşti ce îl va conduce către EA,  îngenunchind apoi sub crucea sacră…

Versurile Suveranului Pontif Papa Ioan Paul al II- lea,  scrise în anii de detenţie în vremea ocupării hitleriste, descriu perfect paradoxul ce pare să învăluie mărturia lui Desiderius- judecata unui om declarat alienat mental cu încăpăţânare de regimul comunist umileşte puterea conducătorilor politici,  epoleţii ce atârnă mult prea greu pe umerii călăilor:

„Să nu te miri că Dumnezeu a vrut / ca oameni simpli să-L admire / acei cu sufletul imaculat / ce n-au cuvinte dragostea să şi-o exprime.”

Mărturiile dictate de mâna oloagă şi scrise de cealaltă nevătămată,  rămase fără glas deoarece căpitanul Enoiu i-a luat proteza dentară pentru a o strivi cu cizmele,  concentrează ultimele zvâcniri ale unui suflet încarcerat în perisabilitatea trupului. Adresarea din începutul scrisorii „mult stimate tovarăşe general procuror” e transformată în „frate procurorule”,  amintind de versetele biblice unde cu toţii suntem fraţi,  surori,  copii ai aceluiaşi TATA.

Iertare… este tot ce a rămas… Puterea de a ierta,  dar nu de a uita… prima o cer călăii,  cea de-a doua o cer victimele.

Se apropie leşinul,  pacientul spitalului 9 ameţeşte,  sub spasmele epilepsiei,  sub durerea minciunii… Mă opresc din scris şi transcriu cuvintele ce nu mai încap în ciorne pe cer…

Luminile s-au stins… Cortina a căzut… dar spectacolul continuă. Înalţ un gând din subteranele trecutului şi rog martirii comunismului să ne ierte FERICIREA… LIBERTATEA… Amin.